Dr. Marius Silvesan, recenzie la cartea Istoria se scrie acum

Omul recent între grijile lumii și dorința după Dumnezeu

Recenzie a cărții Istoria se scrie acum de Cătălin Dupu

Trăim într-o perioadă de transformări economice și sociale ce se reflectă în stilul de viață adoptat de cei care trăiesc în acest cadru. Omul recent trăiește sub presiunea de a se integra în societate, de a fi pe placul familiei, al prietenilor, al anturajului, iar toate aceste aspecte au o consecință asupra stilului de viață, a alegerilor făcute de acesta. Omul zilelor noastre este Omul care vrea totul, își dorește o viață fără griji petrecută în petreceri, alergări dintr-un loc în altul, o viață în care să încerce totul, dar din care Divinitatea să fie exclusă. Astfel se poate rezuma nuvela Omul care a vrut totul ce deschide ultima carte a lui Cătălin Dupu, conferențiar, regizor, scriitor, actor. Nuvela este o radiografie a societății contemporane, a omului aflat în permanență în căutare de nou, de lucruri care să-i umple un gol în inimă, gol ce nu poate fi umplut decât de Dumnezeu. Goana după plăceri, dorința de a avea este firul roșu al acestei nuvele, una care captează de altfel și pe care după ce ai citit-o rămâi mișcat de profunzimea adevărurilor pe care autorul le transmite prin intermediul cuvintelor. Sunt cuvinte care doresc să miște inimi, să conștientizeze direcția pe care ne-o alegem în viață. Înțeleptul Solomon afirmă în cartea Eclesiastul că  „totul este deșertăciune și goană după vânt.” Această afirmație trebuie înțeleasă în contextul în care omul nu își pune în gând să-L caute pe Dumnezeu, deși acesta se relevă când într-un mod, când în altul, dovedind faptul că banii nu rezolvă toate problemele. Acesta este adevărul! Autorul ne îndemână „să nu dorim senzaționalul și să-L căutăm pe Dumnezeu” pentru că „din prea mult senzațional unii s-ar putea să rămână doar cu o părere din ceea ce trebuie să fie prezența lui DUMNEZEU.” De aceea fiecare dintre noi trebuie să ne cunoaștem valoarea și să o apreciem ca venind din partea lui Dumnezeu, însă nu trebuie să dăm uitării nici calitățile celor din jurul nostru pentru că „a recunoaște valoarea cuiva este o calitate.” Pornind de la acest deziderat, Cătălin Dupu a scris și despre realizările unora dintre celebritățile zilerelor noastre, urmărind nu atât realizările acestora în plan profesional cât modul în care acestea se raportează la Dumnezeu. Primul care a răspuns întrebărilor lui Cătălin a fost Horia Brenciu. Acesta menționa că „cel mai important lucru pe care îl avem de oferit Divinității este simțimântul nostru. Divinitatea nu se schimbă cu trecerea anilor”, dar noi ne schimbăm. Andreea Marin continuă ideea lui Horia prin menționarea faptului „că nu poți străbate drumuri anevoioase în viață fără credința că acolo sus Cineva te veghează.” După cum spune Andreea, pentru a trece cu bine și prin momentele mai puțin plăcute ale vieții ai nevoie de credință, iar pentru Horațiu Mălăele lumina pe cărarea vieții i-a fost oferită de Biblie. Aceasta a fost cartea de căpătâi și cea mai frumoasă carte pe care a citit-o. În ea el l-a găsit revelat pe Dumnezeu, ori tocmai lipsa acestuia „din gândurile oamenilor a măcinat poporul acesta.” Pepe se declară o persoană credincioasă, caracteristică ce definește și viața unei alte vedete, Fuego. Acesta și-a dorit să studieze teologia, dorință expresă a bunicii sale reflectată și în faptul că de la grădiniță a început să meargă la biserică. „În fiecare dimineață [bunica] mă trezea la 7 și plecam la slujbă” povestește Fuego. „Mai târziu m-am apucat și am citit Biblia, o carte extraordinară”, continuă șirul amintirilor Fuego. Virgil Ianțu se declară, la rândul său, un om credincios cu o educație decentă primită de la tatăl său. Alessandra Stoicescu mărturisea în discuțiile cu Cătălin Dupu următoarele: „Cred în Dumnezeu. Nu pot să spun  că mă duc în fiecare duminică la biserică, dar mă rog, discut cu Dumnezeul din mine, există o relație.”

Dem Rădulescu, un bun național demonstrează faptul că maestrul Dem Rădulescu era nu numai un mare om de teatru, dar și un pedagog excelent, un om care punea suflet în relațiile cu studenții. A fost o personalitate în adevăratul sens al cuvântului, nu doar un om celebru, un bun național cum îl definește Cătălin Dupu care l-a avut pe acesta ca profesor, dar și mentor în carierea profesională.

Schițele biografice ale unor personalități politice, literare, artistice precum Jimmy Carter, Abraham Lincoln, Billy Graham, George Washington, Charles Dickens, Winston Churchill, Martin Luther King Jr., Henry Sienkiewicz, Jony Eareckson Tada ne arată tot atâtea moduri în care Dumnezeu a lucrat de-a lungul istoriei, dar și moduri în care oamenii au ales    să-L aleagă pe El ca Domn și Mântuitor. După cum spunea Jony Eareckson Tada, „indiferent cine suntem în prezent, putem deveni prin perseverență, educație și credință în Cel de Sus oameni care să fie adevărate «miracole».” Acest lucru l-a înțeles și Cătălin Dupu, care a considerat că Dumnezeu este mai sus de televiziune și că nu scena aceasta este importantă, ci cea a împărăției lui Dumnezeu acolo unde El, creatorul tuturor lucrurilor, deține controlul și Lui i se aduce slava și gloria. Această carte dovedește faptul că harul lui Dumnezeu ne poate găsi pe fiecare dintre noi, rămâne numai ca noi să dăm curs invitației Sale.

Dr. Marius Silveșan

Istoric

Dr. Marius Silvesan despre cartea Cine stie ce aduc zorile?

Cine știe ce aduc zorile? este titlul ultimei cărți a lui Cătălin Dupu și totodată titlul povestirii cu care se deschide cartea. Întrebarea din titlu este una care merită mai multă atenție decât am fi tentați să-i acordăm la prima vedere. Noi nu știm ce pot aduce zorile, dar Creatorul lor știe. Am putea să parafrazăm titlul cărții și să întrebăm Cine știe ce este viața? Cine știe ce aduce ziua de mâine în afară de Dumnezeu? Răspunsul este că nimeni. Cartea este compusă din mai multe povestiri, unele istorice iar altele autobiografice.

Cine știe ce aduc zorile? este o poveste istorică captivantă, care se desfășoară pe fondul celui de-al doilea război mondial și al alianței dintre Germania și România. Autorul reușește să capteze audiența prin realismul și totodată dramatismul operei. Citind povestioara ești transpus în birourile legației germane de la București, faci cunoștință cu oameni și locuri pe care altfel nu i-ai fi întâlnit, pe lângă care poate ai fi trecut nepăsător, referire la faptul că aceste personaje ne pot reprezenta chiar pe noi, viața lor să fie într-o anumită măsură și viața noastră. Unul din personajele care atrage atenția este „omul lui Dumnezeu”, preotul către dă dovadă de îndrăzneală și înțelepciune în acțiunea pe care o avea de îndeplinit, aceea de a aduce alinare sufletelor îndurerate, trupurilor vlăguite de tratamentul dur la care au fost supuse de către „lunganul”, gardianul închisorii. Cred că acesta este rolul nostru, al celor care cred într-un Creator, de a aduce speranță și alinare în viețile celor din jurul nostru prin ceea ce facem, prin comportament, prin vorbele noastre. Autorul nu forțează lucrurile, ci lasă povestea să decurgă normal cu tensiunile ei inerente. Viața se desfășoară pe mai multe planuri: în închisoare, în biroul comandantului, în oraș, în familia Liviei, dar peste toate veghează Bunul Dumnezeu. Un Dumnezeu care intervine în cursul istoriei, în desfășurarea ei așa cum vrea și când vrea. El este la cârma vieții oamenilor și la cârma istoriei, fapt care ne conduce către o îngemănare între istorie și credință.

O altă povestioară istorică este Comanda dictatorului, care dezvăluie dorința președintelui României Socialiste, Nicolae Ceaușescu, de a cunoaște viitorul omenirii. A dorit să știe ce spune cartea Apocalipsa despre sfârșitul istoriei. Cu toate că nu știm ce a descoperit profesorul cu nume neamț despre ceea ce i-a comandat dictatorul să afle, este evident faptul că dictatorul nu a mai stat la conducerea țării decât un an. Mai mult decât atât, în decembrie 1989, după un proces sumar, Nicolae Ceaușescu, și soția sa, Elena Ceaușescu au fost împușcați. Faptul că s-a încrezut în sine, s-a crezut mai presus de divinitate, considerându-se el însuși o persoană care trebuia să aibă propriul cult i-a adus pierirea.

Societatea ideală, multilateral dezvoltată, ne este prezentată în povestea Cândva la Casa Poporului, lucrare care descrie suferința, lacrimile, sacrificiul și prigonirile pe care le-au îndurat cei care au lucrat la acea construcție megalomanică. Povestea se construiește paralel cu dezvăluirea personajului principal, maistrul electronist Tudor Ilie, a familiei sale și a tovarășilor de lucru și de credință. Casa Republicii, denumită după Revoluția din decembrie 1989 Casa Poporului, s-a construit cu muncă non stop până la epuizare, cu lacrimi, cu amenințări și cu multe sacrificii de vieți omenești, a celor care s-au tot dus, „au murit și nu meritau.” (p. 36). Cu toate suferințele și privațiunile la care au fost supuși alături de ceilalți, pentru Tudor Ilie și ceilalți muncitori care au mai rămas în viață izbăvirea a venit mai repede decât aceștia se așteptau, prin Revoluția din decembrie 1989, „pentru că Domnul Dumnezeu nu ține cont de calendarul omului ci de Hăruitul Său Pan.” (p. 36)

În povestioara Mașina de muzeu ne sunt relatate peripețiile prin care a trecut echipa care a filmat producția „Cartea care a schimbat lumea”, o continuare a filmului „La frontieră”, ambele regizate de către Cătălin Dupu. Filmul „La frontieră” vorbește despre transportul ilegal de Biblii în perioada comunistă. Sunt amintite în acest context persecuțiile îndurate de cei care s-au implicat în astfel de acțiuni în România comunistă. La frontieră, Cartea care a schimbat lumea, Acces interzis „sunt istorii adevărate care demonstrează că și la noi au trăit creștini adevărați care au îndurat ani de închisoare pentru Domnul.” (p. 41).

Așa cum aflăm din povestirea Piatra Neamțului „istoria este mult mai lungă și plină de învățăminte.” Cum „timpul înapoi nu se mai dă, viața nu trebuie uitată ci împărtășită.”

Faptul că viața nu trebuie uitată nu însemnă neapărat că În dragoste nu sunt necazuri. Cu toate acestea, „atâta timp cât suntem în viață fiecare dintre noi mai are o șansă la fericire.”

Prin intermediul Colecționarului de fericire „am realizat că viața noastră depinde de multe detalii pe care ni le stabilim noi: prieteni, locuri, alegeri, haine, atitudini” și mai mult decât atât am aflat că esența fericirii este „mai mult decât o filosofie, un țel, o stare”, aceasta este ADEVĂRUL.

Adevărul unei epoci nu de mult apuse este și subiectul povestirii Dureri de seceră și ciocan unde ne este prezentată viața unei familii credincioase care deținea o mică fierărie, familie a cărei viață a fost distrusă prin două mari lovituri. Prima a fost colectivizarea, iar a doua a venit ca urmare a celei dintâi, însă după mai mulți ani în care familia se stabilise la Iași, iar Nea Ion se angajase ca fierar la Atelierele CFR Nicolina, când după ani de muncă și trudă și după promisiuni deșarte își vede năruită speranța de a ajunge șef de secție la fierărie ca urmare a avansării unei persoane mult mai tinere fără pregătirea profesională necesară. Prin intermediul acestei povestioare autorul scoate în evidență propaganda comunistă, punând în antiteză minciuna unei societăți născută prin distrugerea multor vieți și realitatea vieții sub comunism. Ne este relevată aici diferența dintre discurs și realitate, aspecte care pot fi observate dacă urmărim cu atenție evoluția acestei familii de țărani, credincioasă și recunoscătoare Creatorului, familie care este nevoită să plece de la sat la oraș datorită colectivizării. Ajunsă în orașul Iași această familie încearcă să se integreze în societatea comunistă, o societate care se construia sub ochii lor, însă și aici se va lovi tot de tovarășii care au luat locul domnilor, de comuniștii care după ce i-au luat pământul i-au luat și viața. Putem spune, parafrazând titlul povestirii anterioare, că Partidul Comunist a devenit un colecționar de vieți.

Dr. Marius Silveșan

Despre "Pelerin spre patria cerească"

In "Pelerin spre patria cerească" se intalnesc un dr. profesor si pastor si un dr. in storie. Apartitia celor doi in volumul amintit este benefica pentru mult mai multi. Ioan Bunaciu, co-autor si marturisitor, isi prezinta in scris si dialog raportul cu Securitatea dinainte de 89, lucru laudabil si curajos, deoarece vocile din umbra au mentionat mai multe din 90 pana in prezent.
Marius Silvesan, co-autor, are in diploma si inima pasiunea pentru istorie, si mai ales, pentru istorie bisericeasca. Aici reuseste la modul direct, pe surse, sa atraga pe cititor in viata aparte a unui reprezentant baptist de notorietate. Ioan Bunaciu a publicat mai multe carti, mai ales de istorie baptista, si ramane, nu ai ce face, un pelerin spre patria cerească.
Co-autorul Silvesan nu se opreste doar la aceasta aparitie, ci e gata de citit si "Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965)". 

Catalin Dupu

  

Educația teologică în România comunistă - aspecte generale

Educația teologică este un element de bază al formării personalului de cult în cadrul cultelor evanghelice cunoscute și sub numele de neoprotestante, iar educația laică este la rândul său unul din pilonii pe care regimul comunist și-a construit propaganda, motiv pentru care indiferent de forma în care educația se realiza, aceasta a fost strict controlată.
Controlul a fost legiferat prin intermediul constituțiilor și a unor legi specifice la educație sau generale dar care aveau referiri în cadrul lor și la acest segment transpuse în practică prin faptul că Biserica a fost despărțită de școală, iar educația religioasă a fost restrânsă și controlată de către stat. Politica educațională a fost transpusă în lege și prin intermediul Constituției R.P.R. din anul 1952 făcea referiri la libertatea cultelor religioase de a se organiza și funcționa liber, precum și la faptul că libertatea exercitării cultelor religioase este garantată tuturor cetățenilor Republicii Populare Române.
Totodată, pentru prima dată, se menționa într-un act fundamental faptul că școala este despărțită de biserică. Deși în prima parte se vorbește despre dreptul acordat cultelor religioase de a se organiza și funcționa liber, partea a doua a articolului 84 introducea limitări în privința învățământului confesional precizând faptul că „nici o confesiune, congregație, comunitate religioasă nu poate deschide sau întreține instituții de învățământ general, ci numai școli speciale pentru pregătirea personalului de cult.” Formula finală introduce limitări în privința libertății religioase specificând faptul că „modul de organizare și funcționare a cultelor religioase se reglementează prin lege.”
Observăm că deși printr-un act fundamental se acordau unele drepturi în privința exercitării unui cult religios și a practicării unei religii, prin același act se introduceau și limitări care în fapt ajungeau chiar să anuleze prevederile anterioare. Acesta era cadrul în care se desfășura educația religioasă pe parcursul perioadei comuniste și în care va funcționa Seminarul Teologic Baptist din București și Seminarul Teologic Penticostal, instituții de învățământ teologic cu rol în pregătirea personalului de cult.
Dintre normele legale referitoare la învățământul teologic în vigoare pe parcursul perioadei analizate menționăm:, 1. Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase care stipula în articolele 44-54 dreptul cultelor religioase de a organiza învățământ eclesial sub controlul statului, 2. Constituția R.P.R. 1948, Constituția R.P.R. 1952, Constituția R.S.R. din anul 1965. Pentru detalii a se vedea și ASSC, ,,Învățământul teologic. Anexa 2: Norme legale referitoare la învățământul teologic” 26 noiembrie 1976. [2] S-a avut în vedere şi limitarea acţiunilor cultelor vizând educaţia religioasă a copiilor şi tineretului. [3] Republicii Populare Române care reprezintă numele oficial al României între 30 decembrie 1947 și mijlocul anului 1965. Din 1965 și până în anul 1989 numele oficial al țării a fost Republica Socialistă România (R.S.R.) pentru ca odată cu declanșarea Revoluției din decembrie 1989 să se revină la numele de Republica Română. [4] ,,Constituția Republicii Populare Române (1952)”, Articolul 84, în Ioan Muraru, Constituțiile Române (Culegere), Universitatea din București, Facultatea de Drept, București, 1980, p. 82. [5] Ibidem.

Marius Silveșan

"Va trebui să naționalizăm Seminarul Baptist."

Cine a crezut că naționalizarea este o invenție comunistă va fi uimit să constate că astfel de acțiuni erau preconizate și în perioada de aur a democrației românești. Cu toate acestea, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în perioada de democrație socialistă, naționalizarea la care face referire documentul viza trecerea Seminarului Teologic Baptist din administrarea Foreign Mission Board of the Southern Baptist Convention în administrarea baptiștilor români (Comunitatea Baptistă București, respectiv Uniunea Comunităților Baptiste din România). Astfel, în cadrul unui Referat din anul 1927 privind regimul asociațiilor baptiste se analizează pe parcursul a 7 pagini situația confesiunii baptiste care solicita să fie recunoscută cu statutul de cult religios și se plângea autorităților prin intermediul Alianței Mondiale Baptiste de persecuțiile la care credincioșii baptiști erau supuși. Contextul politic era cel al dezbaterilor din societatea românească despre legea cultelor care avea să fie promulgată în anul 1928 și avea ca și cadru legislativ pentru discuțiile despre libertatea religioasă prevederile Constituției Române din anul 1923. Partea cea mai interesantă a referatului este cuprinsă la secțiunea „Concluzie” unde se punea printre altele și problema interzicerii exercițiului public al cultului baptist. Cum vorbim de un stat de drept „a opri cu desăvârșire exercițiul cultului baptist este cu neputință. Constituția garantează deplina libertate cultelor al căror exercițiu nu aduce atingere ordinii publice, bunelor moravuri și legilor de organizare ale Statului” iar doctrina baptiștilor, continuă documentul „nu cuprinde nimic primejdios din acest punct de vedere.” Cu toate acestea, există și un aspect care deranja, practica religioasă a cultului. Pentru rezolvarea acesteia, practica religioasă „trebuie reglementată precis și supravegheată de aproape.” De asemenea, „o deosebită atenție va trebui să se dea pregătirii predicatorilor și Statul va trebui să intervină impunând organizațiilor baptiste aplicarea în slujba de predicator numai a persoanelor care au anumită pregătire, al cărui minim trebuie fixat de noi.” „În scopul acesta va trebui să naționalizăm Seminarul Baptist din București, impunând trecerea lui în mâinile organizației române baptiste sau închiderea lui. Trebuie fixate de noi condițiile de admitere în seminar, studiile de seminar, condițiile de admitere a profesorilor și trebuie să facem ca predicatorii să se aleagă numai dintre absolvenții lui.” Care era temerea autorităților? Iată și răspunsul: „Străinii pot să se ocupe de concetățenii lor așezați temporar la noi, dar nu putem lăsa educația sufletească a cetățenilor noștri în grija străinilor.” - Marius Silvesan

Rezistenta bisericilor evanghelice in perioada comunista - partea I

Rezistenta bisericilor evanghelice in perioada comunista - partea I Emisiunea Esente - invitat Dr. Marius Silvesan, istoric. realizator - Catalin Dupu productia - Alege Viata