În acea zi de noiembrie, toamna părea neînduplecată. Vântul rece îl împingea a grăbi pasul pe păstorul Marian Roşioru, care îşi făcuse un obicei de a ajunge întotdeauna la biserică înainte cu o oră. Pe strada lăturalnică rar treceau oameni iar maşinile erau doar cele ce au umplut oraşul – de-ale Armatei Române şi germane. Se pare că numai astea mai aveau gaz. Marian Roşioru se şi gândea ce o să facă la biserică, cum o să aprindă focul în camera ce ţinea loc de birou, de sală pentru copii şi de mici agape. Apropiindu-se de gardul bisericii, omul scoase cheile din buzunarul paltonului maroniu dar ajuns în faţa porţii constată că aceasta era larg deschisă. Imediat ridică ochii spre uşa principală a bisericii şi nu văzu pe nimeni. “Aici suntem, amice!”, strigă un bărbat îmbrăcat în haină de piele neagră, cu pălărie asortată şi însoţit de încă doi indivizi.
- De la Poliţie suntem şi avem o treabă cu voi.
- Care voi? întrebă păstorul.
- Ăştia din biserica asta. Nu aveţi slujbă azi?
- Ba da.
- Foarte bine, se închide.
- Ce se închide?
- Biserica.
- De ce?
- Aşa e ordinul.
- Ordinul cui?
- De la cine poate veni ordinul? De la rege sau guvern. Ăsta e de la guvern.
- Îmi cer scuze, dar nu înteleg motivul!
- Nu ne întreba. Noi nu suntem judecători, noi doar aplicăm legea.
- Si ce lege ar fi aceasta?
- Una nouă, 927 de luna trecută.
- Bine şi unde o putem citi?
- Băi, nene, tu cine eşti?
- Păstorul.
- Bun. O secundă. Băieţi la treabă!
Şi cei doi bărbaţi trecură strada şi aduseră dintr-o maşină neagră un ciocan mare, câteva bare de fier şi o geantă.
- Şi ce au de gând să facă colegii dvs?
- Sigilarea.
- Chiar acum?
- Din acest moment, locaţia nu vă aparţine. Hai, băieţi!
- Staţi, staţi putin, vă rog! Avem slujbă imediat, interveni păstorul.
- Nene, noi aplicăm legea nu treburile bisericeşti. Nu-ţi convine, fugi la Poliţie şi agită-te cu ei. Ăsta e ordin de sus, de la Mareşalul Antonescu.
- Dar nu se poate o învoire de câteva ore? Să anunţ şi eu adunarea, să ne sfătuim, întrebă Marian Roşioru.
- Măi nene, tu te pui cu guvernul?
Păstorul Marian Roşioru fu şi mai mirat când din spate, de pe uşa din dreapta a bisericii a ieşit un bărbat îmbrăcat cu palton kaki, de talia celor din curte, care trecu pe lângă ei, fără să salute, şi dispăru imediat pe poarta deschisă.
- Domnu e de la Siguranţă. Nu pune întrebări că nu vei primi răspunsuri, îl anunţă acelaşi comisar de Poliţie. Femeia de serviciu, o familie dintr-o comună apropiată şi organistul veniră mai din timp la biserică şi nu le venea a crede că pe uşa mare a bisericii a apărut un mare x din doua bârne de fier. Nu a mai durat mult şi maşina agenţilor demară în viteză, să raporteze la sediu că misiunea a fost îndeplinită.
În acea seară, la slujbă veniră cam trei sferturi din numărul de membrii, şi anume 87. Nici nu au mai putut intra în curte, ci stateau în fata porţii şi discutau. Vecinii au iesit şi ei afară şi se mirau cum de la biserica evanghelicilor e pus sigiliu. Noua lege nu era prea popularizată. - Şi acum unde ne mai strângem? întrebă una dintre surorile în vârstă. - Asta e una dintre probleme, spuse păstorul. Apoi cum luam toate actele din spate, ce facem cu mobilierul? Mai mulţi credinciosi îsi ştergeau lacrimile de pe faţă şi întrebau pe Dumnezeu, “Doamne de ce?… De ce cu biserica noastră?” Pe la casele lor fiecare nu se gândea şi nu vorbea decât de nenorocirea ce venise în vreme de război. Se simţeau furaţi, păcăliţi şi minţiţi pentru că atât pământul cât şi clădirea bisericii erau în propiretatea lor, din banii strânşi nu foarte uşor, la fel cum au făcut şi cu mobilierul şi alte cele. Câteva familii au renunţat a mai face parte din biserică dar restul a început să se strângă prin case. Luna asta la Roşioru, ailaltă la diacon, apoi la un frate din comitet şi tot aşa. Păstorul însoţit de alţi membrii ai bisericii au mers în audienţe la Poliţie, au consultat un avocat dar toţi le-au dat de înţeles că legea, “aşa cum este ea, e lege şi se aplică”. Într-o zi unul din copiii bisericii, trecând prin faţa clădirii, a văzut ceva de neânţeles. A luat-o la fugă acasă şi din prag i-a spus mamei:
- Acum chiar că nu mai avem biserică!
- De ce? - Au făcut în loc magazin de vopseluri.
- Ce vopseluri?
- Au pus o reclamă pe care scrie mare “Vopseluri”.
- Asta e prea de tot, a spus femeia şi l-a trimis pe copil să-l anunţe şi pe Marian Roşioru. În 25 decembrie 1942, la Sărbătoarea Naşterii Domnului Isus Hristos, credincioşii s-au strâns în faţa magazinului de vopseluri. Ningea.
Unii plângeau, alţii priveau spre clădire şi încă nu puteau crede cele întâmplate, iar păstorul citi din Biblie, Luca 2:14 „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui.” Nu au stat mult, nici nu aveau voie; imediat poliţaii sau cei de la Siguranţă puteau veni şi să-I despartă aplicând şi bătaia.
“Fraţii şi surorile mele, nouă acum atât ne rămâne de făcut… Să fim “oamenii plăcuţi Lui” chiar şi în situaţii dificile ca aceasta”, le-a spus păstorul. S-au rugat şi au plecat, continuând închinarea într-o comună apropiată, unde un credincios aveau o casă mare şi pământ pe măsură. Şi aici ningea. Până în 31 august 1944 aceasta a fost situaţia bisericilor evanghelice şi nu numai. Atunci legea din 42 a fost abrogată. Însă credincioşii nu şi-au recăpătat prea uşor clădirea. A fost proces greu şi abia în 46 biserica s-a unit iar acolo unde pentru 4 ani s-au vândut lacuri şi vopseluri. Uneori pe stradă diverşi credincioşi se mai întâlneau cu cei care au venit în acea toamnă să le pună lacăt pe biserică, însă de îşi dădeau seama că sunt recunoscuţi, se opreau, îşi încheiau şiretul de la pantofi sau treceau pe trotuarul celălalt. Domnul va judeca toate lucrurile. Ceea ce nu au înţeles niciodată autorităţile, puse acolo pe scaune doar pentru o vreme, este faptul că în necaz şi persecuţie cei ce au aceeaşi credinţă nu pier, nu disperă, ci se întăresc şi cresc. Este Puterea lui Dumnezeu asupra lor…
Catalin Dupu
din volumul in pregatire FARUL DE LA CAPATUL INIMII
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu