Bunicu de la Bucuresti

Pe bunicu din partea mamei, asa mi-l amintesc – un nene inalt, slab de statura, cu vorba linistita si o atitudine impaciuitoare. Ionel, il striga bunica si Reli o chema el si au facut impreuna o familie fericita. Asta e important. Am aflat ca bunicu a fost inginer constructor si ca prin Moldova sunt catvea poduri ridicate de el si oamenii din subordine. In dormitorul lor exista un mic aparat de radio, maroniu, la care bunicu asculta mereu stirile. Dimineata mergea dupa paine si lapte, venea acasa si ii spunea bunicii, Vezi ca ma duc sa ma odihnesc. Intra in camera, dadea drumul la radio si asculta. Noi, eu si frate-meu, daca nu aveam ce face in acel timp, ne luam dupa el si cuminti ascultam ce se transmitea din micutul aparat. Pe la 10 o luam cu frate-meu prin parc iar la 12 si ceva venea bunicu sa ne cheme la masa. Bine, noi ar fi trebuit sa fim acasa demult, dar ca sa ii enervam pe bunici, nu ne intorceam mai nicioadata in timp, ci ne ascundeam cu grija, asteptand-o pe bunica sa apara. Si venea. Cu o joarda in mana, ne striga si ne ameninta. Uneori ne gasea, alteori ba. Dar foamea ne indemna singura la masa, asa ca apaream dupa juma de ceas, bunica ne striga ca nu ne mai da sa mancam, dar dupa 5 minute punea ciorba pe masa. Bunicu era la radio. In timpul zilei, dupa vipie, Ionel iesea cu gainile pe straduta pietruita din cartierul Colentina si, daca vreun vecin il intreba ce face, el raspunde simplu, “Cu agricultura”. Vinerea mergea la biserica. Se imbraca frumos si ma inscriam si eu la drum. Pentru ca era in cor iar eu o zgaima de om, ma lua cu el pe ultimul rand din stanga, de la corul Bisericii Basarab. Nu ii zicea asa, ci “Golgota”, da pentru ca era mai aproape de gara cu numele pomenit, oamenii asa ii spuneau. Adunarea era mare si plina atat in timpul saptamanii, cat si duminica. Intr-o dupa-amiaza l-am intrebat daca e adevarat ca a luptat in Cel de Al Doilea Razboi Mondial. Auyisem de la mama. - Da. - Si cum a fost? - Greu… Cine mai stie? - Si cum ai luptat? - Cum sa lupt. Nu e bine sa stii tu din astea. Dar am ajuns pana in Muntii Tatra. - Pana acolo? - Da. - Si nemtii erau rai? - Erau. - Si? - Dar rusii au fost si mai rai. - Cum asa? - Asa cum auzi. Au fost timpuri grele. Nu stiu de ce dar nu a vrut sa imi povesteasca mai mult. La Bucuresti veneam doar pentru vacanta de vara si stateam aici cam toata perioada. Parintii ne luau ori cu masina ori cu trenul si ne aduceau acasa la Piatra. Si vara parca nici n-a fost. Anii au trecut si ne-am mutat in Bucuresti. La liceu fiind s-a intamplat ca o saptamana sa stea bunicu la noi. Eram acasa doar eu si el. Acum schimbase radioul pe un TV Cromatic. Statea intins in pat si urmarea programul TVR. Intr-o vara, asa mai dupa 5 ii spun bunicului: - Eu ies putin in oras. - Bine. Si cand vii? - Pe la 8, 8.30. - Bine. Atunci vii la ora promisa. M-am uitat la el si am incremenit. Mi-am dat seama ca am spus o ora si asa trebuia, sa ma tin de cuvant. Cu calmul sau nu puteam lupta. El se baza pe ce i-am spus. - Da, vin la 8.30. M-am intors la ora promisa pentru ca nu doream sa il dezamagesc. Dupa o veme l-am vizitat acasa. Era bolnav si bunica tocmai atunci il barbierea. Am observat ca la terminare a luat spirt si i-a dat pe fata. - Bunica, dar de ce faci asta? N-are after shave? - E bun si asta. - Cum sa fie? Lasa ca o sa-ti aduc eu unul. La cateva zile am venit cu o sticla, la moda pe atunci. Nu dupa mult timp s-a stins. Mama mi-a spus plangand: “Vezi… a murit bunicu.” Dar amintirea sa, buna, a ramas. Si asta conteaza.Multumesc, bunicule… - Poarta Amintirilor, Catalin Dupu